Articolul 104 din Tratatul de la Maastricht obligă ţările europene să se îndatoreze masiv faţă de băncile private

În cadrul unei conferinţe, organizate pe 15 ianuarie 2008 de Institutul de Studii Politice din Aix en Provence, Franţa, sub egida „Quelle Europe après le non?” (Ce fel de Europă după NU, mai precis, după respingerea Tratatului de la Lisabona), politologul Etienne Chouard a făcut o dezvăluire importantă. Articolul 104 al Tratatului de la Maastricht a creat un cadru legislativ, care a obligat ţările europene să se îndatoreze masiv faţă de băncile private supranaţionale. Articolul a suprimat nu doar dreptul Statului de a se împrumuta de la Banca Naţională fără dobândă, ci a şi limitat puterea Statului în ceea ce priveşte crearea şi distribuirea de monedă. Prevederile sale au fost transpuse apoi în articolul 123 al Tratatului de la Lisabona.

„Am descoperit acum doi ani ceva care este esenţial şi despre aceasta vreau să vă vorbesc în continuare”, a spus Etienne Chouard. „Este un aspect cheie, care poate însă să ne scape, întrucât atunci când vine vorba despre Băncile Naţionale se vorbeşte aproape exclusiv despre independenţa lor sau despre misiunea lor de a proteja economia naţională, clasa de mijloc şi muncitorii. Aceasta este clar, dar realitatea este cu totul alta şi e cu mult mai rea decât vă imaginaţi. De aceea nimeni nu vorbeşte despre aceasta.

Articolul 104 al Tratatului de la Masstricht interzice statelor europene să ia cu împrumut bani de la băncile lor naţionale. Şi ce-i cu asta, veţi spune. Formulat în acest fel pare cu totul insignifiant şi nimeni nu înţelege nimic.

Statul nu mai poate să împrumute bani de la banca  sa naţională. Ce înseamnă aceasta ? Cum ne afectează? Aceasta este legat de modul în care Statul creează moneda. Înainte, când statul avea nevoie de monedă, când avea de făcut spre exemplu o investiţie, pentru a construi o autostradă, un spital, o cale ferată, apela la Banca Naţională pentru a-i da aceşti bani cu împrumut şi îi dădea înapoi fără să plătească dobândă. Fără dobândă ! Începând însă cu 1973 Franţa nu a mai putut să împrumute bani de la banca sa naţională, dar nimeni nu a vorbit despre aceasta. Nimeni, nici presa, nici altcineva. Din acel moment datoria publică a crescut în continuu. La fel şi şomajul.

În 1992, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, această interdicţie pentru state de a-şi crea de fapt moneda, a fost ridicată la cel mai înalt nivel al legii. S-a ajuns la un punct fără întoarcere. S-a ajuns la un nivel instituţional, internaţional, unde aparent nu mai poate fi modificat.

Ce vrea să însemne aceasta la modul concret? Voi lua un exemplu simplu şi de actualitate, care are impact asupra tuturor domeniilor vieţii noastre. Este vorba de locuinţe şi ştiţi că se vorbeşte foarte mult de deficitul de case. Se spune că este un deficit de 900.000 de locuinţe, rotunjim la un milion, ca să fie mai uşor de calculat. Să zicem că o casă costă 5.000 de euro, deşi e mult mai mult, înmulţit cu un milion rezultă 5 miliarde de euro. Dacă aş putea să împrumut aceste 5 miliarde de la Banca Naţională pentru a construi noi locuinţe, aceasta înseamnă că am creat 5 miliarde de euro şi îi voi da înapoi la un moment dat, dar între timp eu voi încasa bani din impozitele şi chiriile pe aceste locuinţe. În 20 de ani dau înapoi cele 5 miliarde de euro puţin câte puţin, inclusiv din banii pe care îi încasez.

Însă în realitate, conform prevederilor Tratatului de la Maastricht sunt obligat să împrumut aceşti bani de la bănci private şi să le plătesc dobândă. Iar cele 5 miliarde ale investiţiei pe care vreau să o fac devin 200 de miliarde la un moment dat. Ceea ce face ca toate cheltuielile statului să crească într-un mod ameţitor în urma acestui articol 104, care a intrat în vigoare pe ascuns, nimeni nu a pomenit nimic despre el. Iar el afectează preţurile, puterea de cumpărare, rata impozitelor, căci statul pentru a-şi plăti datoriile impune taxe mai mari contribuabililor. Iar noi suntem păcăliţi şi ni se spune că statele nu pot să emită monedă, pentru că riscă să declanşeze inflaţie.

Între timp ei ce fac, aceste bănci private? Acum ne cer bani şi noi suntem obligaţi să le dăm sute de miliarde de euro.  Ei găsesc imediat bani atunci când au nevoie şi încă cu prioritate şi în condiţii preferenţiale. Şi li se pare firesc să fie aşa. În timp ce atunci când o companie sau un serviciu public are nevoie de bani, banii nu sunt de găsit, iar când într-un final se găsesc, împrumutul se face în condiţii înrobitoare.

Şi nu o spun eu. O spune Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1988, un cunoscător, un specialist în monedă şi care nu este de stânga, aşa cum s-ar crede, ci de dreapta. Maurice Allais a mai spus şi că „nu este normal ca băncile private să aibă de fapt monopolul asupra creării monedei şi să declanşeze toată această criză care îi ruinează pe simplii cetăţeni. Crearea monedei ar trebui să fie în întregime apanajul Statului şi al puterii publice, al unei bănci independente.”

Aceste dobânzi au ajuns în Franţa la 80 de miliarde pe an, nici nu mai reuşim să dăm înapoi datoria de  bază, de-abia dacă reuşim să plătim dobânzile. Iar acest articol 104 este centrul, este cauza acestei neputinţe, suntem legaţi de mâini şi de picioare. Este un sabotaj monetar.”

1 comentariu

  1. Acest articoleste cel mai tare argument de cnfirmare a teoriei conspiratiei.Suntem deja cotropiti si numai o revolutie mondiala a celor ce vor sa fie liberi ne mai poate scapa.


Comments RSS

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s