Scrisoarea Enciclică „HUMANUM GENUS” a papei LEON al XIII-lea împotriva Francmasoneriei (20 aprilie 1884)

Enciclica Papei Leon al XIII-lea împotriva francmasoneriei a fost scrisă acum mai bine de o sută de ani. Redactată de o minte foarte lucidă şi perfect avizată, ea este unul dintre cele mai virulente rechizitorii la adresa Francmasoneriei, acest aspect fiind confirmat de altfel chiar şi de către francmasoni. „Şeful bisericii romane este fără îndoială personajul cel mai autorizat printre duşmanii francmasoneriei.” – scria în 1903 în revista masonică ACACIA,  Marele Maestru Mason HIRAM. Aceasta este de astfel explicaţia pentru efortul constant urmărit până în ziua de azi din partea masoneriei de a distruge sau cenzura acest text sau cel puţin de a-l discredita cât mai mult. De altfel, se cuvine să menţionăm că textul pe care îl prezentăm aici pentru prima oară în limba română este incomplet, lipsindu-i partea finală în care sunt arătate unele mijloace eficiente de a combate francmasoneria. Acest fragment a fost însă rezumat sintetic, chiar după citatele pe care HIRAM le inserează în tentativa sa furioasă de a combate argumentele Papei prezentate în Enciclică (Revista ACACIA nr. 6, 1903).
În acea perioadă, la sfârşitul secolului trecut, francmasoneria pornise o campanie virulentă şi deja făţişă, asumată cu o uluitoare îndrăzneală împotriva Bisericii şi spiritului creştin, urmărind, cum face de altfel şi astăzi însă chiar cu şi mai multă viclenie şi înverşunare, să distrugă total orice metodologie sau instituţie autentic spirituală. Iată spre exemplificare un fragment semnificativ apărut în aceeaşi perioadă într-un articol manifest  scris de asemenea de maestrul mason HIRAM în revista ACACIA: „ Francmasoneria este şi va rămâne mereu o biserică: anti-biserică, anti-catolicism, biserica ereziei.”  Sau:  „Cine conferă în fond mandatul oficial de păstori de suflete preoţilor şi Papilor? Dumnezeu cumva? Atunci unde este diploma cu semnătura împuternicitului? De fapt, ei au această diplomă de la nişte oameni, care o au şi ei la rândul lor de la alţi oameni, şi aşa mai departe, de-a lungul secolelor, până la apostoli. Dar oare apostolii au primit ei o diplomă sau un atestat semnat de Iisus Cristos? Papa vorbeşte de revelaţie, dar unde este dovada acestei revelaţii? Dovediţi-ne că Iisus a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu!”. În aceste condiţii, acest semnal de alarmă împotriva masoneriei se înscrie şi el pe linia activităţii a încă şapte Papi, predecesori ai Papei Leon al XIII-lea, însă aici rigoarea şi obiectivitatea argumentării, dublate de o viziune profundă şi chiar inspirat vizionare asupra acestei organizaţii oculte malefice aşează Enciclica HUMANUM GENUS cu mult deasupra celorlalte încercări anterioare.
Caracterul vizionar şi aproape profetic al Enciclicii reiese pentru orice fiinţă umană plină de bun simţ cu evidenţă şi tocmai de aceea ea este în întregime perfect actuală şi astăzi prin demascarea foarte multor manevre şi acţiuni disimulate ale francmasoneriei mondiale.
Sunt foarte puţine pasaje care sunt legate strict de contextul istoric în care acest rechizitoriu a fost redactat (despre rolul Bisericii în stat, relaţia Bisericii Catolice cu societatea civilă), pe care de altfel le-am eliminat pentru a nu atenua cu nimic limpezimea şi forţa cu totul extraordinară a acestei analize de ansamblu asupra structurilor şi directivelor vădit SATANICE ale francmasoneriei mondiale.
Avem astfel convingerea fermă că prezentarea acestui text de referinţă pentru stabilirea adevărului despre francmasonerie, organizaţie satanică ocultă şi suprapolitică mondială ce se opune în mod viclean şi cu îndârjire oricărei mişcări autentic spirituale, fie ea de natură religioasă, yoghină, filozofică, va contribui din plin pentru toţi oamenii din România la o mult mai clară înţelegere a complexei conjuncturi sociale, istorice şi spirituale actuale, mai ales dacă se vor completa aceste informaţii şi cu profeţiile faimoase ale indianului Sundar Singh cu privire la viitorul spiritual al României şi mai ales dacă vom urmări să intuim rolul esenţial pe care această zonă îl va avea în viitorul apropiat pentru trezirea spirituală a întregii planete.
HUMANUM GENUS
Iubiţi fraţi creştini, primiţi salutul şi binecuvântarea mea apostolică.
Din clipa în care, datorită acţiunilor negative ale forţelor malefice, demonice şi satanice, antidivine, umanitatea s-a separat într-o anumită măsură de Dumnezeu, căruia îi datorează chemarea la existenţă şi toate darurile supranaturale, ea s-a împărţit în două tabere opuse care nu încetează să se lupte, una pentru adevăr, bine, frumos şi virtute, iar cealaltă pentru tot ce este contrar virtuţii şi adevărului. Prima parte a umanităţii reprezintă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi este adevărata Biserică a lui Iisus Cristos, ai cărei membri, dacă doresc din toată inima să-i aparţină pe de-a întregul şi să acţioneze în vederea  desăvârşirii lor spirituale, trebuie în mod necesar să-l slujească pe Dumnezeu şi pe Fiul Său Divin cu tot sufletul şi cu toată voinţa lor. Cea de-a doua parte reprezintă împărăţia cumplită a Satanei. Sub stăpânirea şi puterea sa se află toţi cei care, urmând funestele exemple ale tenebrosului lor conducător şi ale păcatului primordial, refuză să se mai supună Legii divine şi îşi înteţesc necontenit eforturile, fie pentru a-l elimina pe Dumnezeu din viaţa lor, fie pentru a acţiona direct împotriva lui Dumnezeu. Aceste două împărăţii au fost văzute cu ochiul intuiţiei spirituale şi descrise de Sfântul Augustin cu o mare plasticitate sub forma a două cetăţi opuse una alteia, atât prin legile care le guvernează, cât şi prin idealul pe care-l urmăresc şi aceasta într-o exprimare deosebit de laconică dar în acelaşi timp plină de sens, el a scos în evidenţă în cuvintele următoare principiul constitutiv al fiecăreia:
„Două tipuri de iubire au dat naştere la două cetăţi: cetatea pământească provine din iubirea egoistă doar faţă de tine însuţi, dusă până la desconsiderarea şi uitarea de Dumnezeu iar cealaltă cetatea cerească, provine din iubirea de Dumnezeu dusă până la desconsiderarea şi uitarea egoului.” („De Civitas Dei, I XI, c.XXV)
De-a lungul tuturor veacurilor care ne-au precedat, aceste două cetăţi opuse n-au încetat deloc să se lupte una cu alta, utilizând tot felul de tactici şi armele cele mai diverse, deşi nu întotdeauna cu aceeaşi impetuozitate.
În epoca noastră, factorii răului s-au coalizat într-un imens efort destructiv, sub impulsionarea şi cu sprijinul direct al unei societăţi secrete răspândite într-un mare număr de locuri, foarte puternică şi foarte viclean organizată, şi anume societatea francmasonilor. Aceştia, de altfel aproape că nici nu se mai îngrijesc să-şi disimuleze intenţiile şi se întrec între ei în îndrăzneala de a ataca făţiş sublima măreţie a lui Dumnezeu.
Ei întreprind acum prin satanicele lor acţiuni ruinarea Sfintei Biserici în mod public, la lumina zilei, tinzând dacă s-ar putea, să lipsească complet popoarele de binefacerile şi binecuvântările pe care ele le datorează Mântuitorului nostru Iisus Cristos.
Cuprinşi de o profundă tristeţe la vederea acestor împietăţi şi sub impulsul milei şi compasiunii, ne-am simţit de nenumărate ori împinşi să strigăm şi Noi cu disperare către Dumnezeu:
„Doamne, iată că vrăjmaşii Tăi s-au întărit şi cei ce Te urăsc au ridicat capul. Împotriva poporului Tău au uneltit cu încăpăţânare şi viclenie şi s-au sfătuit împotriva Sfinţilor Tăi. Da, iată că ei zis-au ’Veniţi să-i pierdem pe ei dintre neamuri’. S-au sfătuit într-un gând şi împotriva Ta legământ au făcut.” (Psalmul 82, 2-4)
Cu toate acestea, în faţa unei ameninţări atât de presante şi în prezenţa unui atac atât de crud şi de vehement îndreptat împotriva creştinismului, este de datoria noastră să semnalăm pericolul, să denunţăm adversarii şi să opunem întreaga rezistenţă posibilă proiectelor lor mârşave: în primul rând pentru a împiedica pierderea sufletelor a căror salvare ne-a fost încredinţată, apoi pentru ca împărăţia Domnului nostru Iisus Cristos aici pe pământ, pe care avem misiunea de a o apăra, nu numai să rămână în picioare în toată integritatea ei, ci să  facă pe întregul pământ cât mai multe noi progrese şi noi cuceriri.
În vigilenta lor solicitudine pentru salvarea poporului creştin, predecesorii noştri au recunoscut şi ei foarte repede acest duşman capital încă din momentul în care, ieşind din tenebrele unei conspiraţii satanice oculte, el se lansa la asaltul făţiş. Ştiind foarte clar ce era şi ce voia el, ei au dat semnalul de alarmă guvernelor şi popoarelor, punându-le în gardă împotriva capcanelor şi tertipurilor pregătite în mod diabolic pentru a lua prin surprindere.
Pericolul a fost denunţat pentru prima oară de Clement al XII-lea în 1738, iar Constituţia promulgată de acest Papă a fost reînnoită şi confirmată de Benedict al XIV-lea. Pius al VII-lea, a mers pe urmele acestor doi pontifi, iar Leon al XII-lea incluzând în Constituţia sa apostolică QUO GRAVIORA toate actele şi decretele Papilor precedenţi cu privire la acest subiect, le-a ratificat şi le-a confirmat pentru totdeauna. De asemenea, Pius al VIII-lea, Grigore al XVI-lea şi în repetate rânduri Pius al IX-lea au vorbit şi ei în acelaşi sens.
Scopul fundamental şi spiritul organizaţiei francmasonice au fost scoase la iveală prin manifestarea evidentă a acţiunilor şi orientărilor sale, prin cunoaşterea principiilor ei, prin expunerea regulamentelor şi ritualurilor împreună cu comentariile acestora, la care de nenumărate ori s-au adăugat mărturiile propriilor săi adepţi. În faţa acestor fapte era cât se poate de firesc ca acest Scaun apostolic să denunţe în mod public francmasoneria ca pe o asociaţie satanică criminală, nu mai puţin periculoasă pentru creştinism decât pentru societatea civilă. Au fost dictate împotriva ei cele mai grave pedepse cu care Biserica îi poate lovi pe cei vinovaţi, precum şi interdicţia de a se afilia la ea.
Iritaţi de această măsură şi, sperând că vor  putea, fie prin dispreţ, fie prin calomnie să scape de aceste condamnări sau măcar să le atenueze forţa, membrii acestei organizaţii oculte i-au acuzat pe Papii care le-au formulat că au dat sentinţe nedrepte şi arbitrare sau că au întrecut măsura cu pedepsele aplicate. Astfel, procedând cu viclenia lor legendară, ei s-au străduit să eludeze autoritatea sau să diminueze valoarea Constituţiilor promulgate de Clement al XII-lea, Benedict al XIV-lea, Pius al VII-lea şi Pius al IX-lea.
Totuşi, chiar din rândurile grupării nu au lipsit membri sau asociaţi care au mărturisit aproape fără voia lor: conform doctrinei şi disciplinei catolice, pontifii romani nu au făcut în realitate decât un lucru perfect legitim. La toate aceste mărturisiri trebuie adăugat de asemeni asentimentul explicit al unui număr de şefi de stat care au ţinut în mod ferm, fie să denunţe societatea francmasonilor la Scaunul apostolic, fie să o lovească ei înşişi, arătându-i periculozitatea, prin legi emise împotriva ei, aşa cum s-a întâmplat în Olanda, Austria, Elveţia, Spania, Bavaria, Savoia şi-n alte părţi ale Italiei.
Este extrem de important să remarcăm acum cât de mult au confirmat evenimentele înţelepciunea vizionară a predecesorilor Noştri. Solicitările şi atenţionările lor antemergătoare şi părinteşti nu au avut însă din păcate pretutindeni şi totdeauna succesul dorit; aceasta se datorează pe de o parte disimulării şi vicleniei oamenilor afiliaţi acestei grupări periculoase şi, pe de altă parte, a imprudentei uşurinţe a celor care ar fi trebuit să fie cel mai direct interesaţi în a o supraveghea cu cea mai mare atenţie. Rezultatul acestor lucruri a fost că într-un secol şi jumătate francmasoneria a făcut progrese distructive incredibile. Folosind din plin atât îndrăzneala insolentă cât şi şiretenia şi perfidia, ea a invadat toate rangurile ierarhiei sociale şi a început să aibă în interiorul statelor moderne o putere care echivalează aproape cu suveranitatea. De la această rapidă şi formidabilă expansiune au rezultat în mod precis atât pentru Biserică, cât şi pentru autoritatea conducătorilor de state şi pentru societatea publică relele multiple pe care predecesorii noştri le prevăzuseră de atât de mult timp. La ora actuală am ajuns chiar pe punctul de a avea toate motivele să întrevedem pentru viitor cele mai serioase temeri; desigur, nu atât în ceea ce priveşte Biserica, ale cărei fundamente solide nu ar putea fi cu uşurinţă distruse de efortul oamenilor, ci referitor la securitatea tuturor statelor în sânul cărora francmasoneria sau asociaţii similare care cooperează cu ea sunt sateliţi ai ei, au devenit prea puternice.
Pentru toate aceste motive, de îndată ce ne-a fost încredinţată conducerea Bisericii, am sesizat cu claritate necesitatea de a rezista în faţa unui rău atât de mare şi de a ridica împotriva lui atât cât ne stă în putinţă autoritatea noastră apostolică. De asemenea, profitând de toate ocaziile favorabile, am tratat clar şi la obiect principalele teze doctrinale asupra cărora opiniile perverse ale Lojilor masonice par să fi avut cea mai mare influenţă. Astfel, în Enciclica Noastră QUOD APOSTOLICI MUNERIS ne-am străduit să combatem monstruoasele sisteme socialist şi comunist. Într-o altă enciclică, ARCANUM, ne-am permis să punem în lumină şi să apărăm noţiunea veritabilă şi autentică de familie a cărei origine şi sursă este căsătoria. În enciclica DIUTURNUM am făcut cunoscută conform principiilor înţelepciunii creştine esenţa puterii politice şi am arătat admirabilele ei armonii cu ordinea naturală, cât şi cu salvarea popoarelor şi a conducătorilor acestora.
Acum, după exemplul predecesorilor noştri ne-am decis să ne fixăm în mod direct atenţia asupra societăţii francmasonice, asupra ansamblului ei de doctrine, planuri, sentimente şi acte ale tradiţiei sale, pentru a pune într-o evidenţă şi mai izbitoare extraordinara sa putere malefică şi a opri astfel proliferarea contagioasă a acestui flagel funest pentru întreaga planetă.
Există în lume un anumit număr de grupări şi secte care, deşi diferă unele de altele prin nume, ritualuri, formă, origine, se aseamănă şi sunt perfect de acord între ele cu privire la scopul final şi principiile esenţiale. De fapt, ele sunt identice cu francmasoneria, care este pentru toate celelalte axul central de la care pornesc şi în care se termină. Şi deşi în prezent ele au aparenţa unor societăţi deschise, deşi organizează reuniuni publice sub ochii tuturor, deşi publică ziare şi reviste de prezentare a activităţii şi organizării lor, totuşi, dacă mergem mai profund, dincolo de aceste aparenţe, se poate constata că ele aparţin familiei de societăţi satanice clandestine şi că ele păstrează mereu acest atribut. Există într-adevăr în cadrul lor o anumită categorie de secrete a căror divulgare este interzisă cu cea mai mare grijă de Constituţia lor – unele chiar sub pedeapsa cu moartea – nu numai persoanelor din afară, ci chiar unui mare număr dintre adepţi.
Acestei categorii de secrete aparţin Consiliile intime şi supreme, numele principalilor şefi (în special din afara gradelor cunoscute), anumite întâlniri mai oculte şi interioare; de asemenea, tot aici se includ şi deciziile importante care au fost luate împreună cu mijloacele şi agenţii lor de execuţie.  La această lege a secretului concură într-un mod strălucit: diviziunea făcută între membri, care se ocupă unii de drepturi, alţii de oficii şi alţii de sarcini sau îndatoriri, distincţia ierarhică, magistral organizată, pe ordine şi grade, şi disciplina severă la care toţi sunt supuşi. Cea mai mare parte a timpului în ritualurile de iniţiere, cei care le solicită trebuie să promită, ba mai mult decât atât, să jure solemn că nu vor dezvălui niciodată nimănui, sub nici o formă, numele tovarăşilor lor, însemnele strict secrete şi înscrisurile caracteristice şi doctrinele grupării. Astfel, sub aparenţe mincinoase şi făcând din disimulare o regulă constantă de conduită, francmasonii nu precupeţesc nici un efort pentru a se ascunde şi a nu avea alţi martori în afara complicilor lor.
Marele lor interes fiind de a nu părea niciodată ceea ce în realitate sunt , ei joacă cel mai adesea rolul aparent nevinovat al unor persoane iubitoare de literatură sau filozofie laolaltă doar pentru cultivarea ştiinţelor şi artelor. Ei nu vorbesc atunci decât despre zelul cu care impulsionează ei progresul civilizaţiei şi nu mai contenesc să ţină discursuri sforăitoare despre mila lor nesfârşită pentru oamenii sărmani. Dacă ar fi să-i credem, singurul lor scop în viaţă este ameliorarea constantă a vieţii maselor şi împărtăşirea la un  număr tot mai mare de oameni a avantajelor şi beneficiilor spirituale care sunt atât de utile societăţii civile.
Dar chiar presupunând că aceste intenţii ar fi sincere, ele sunt departe de a le epuiza toate scopurile. Într-adevăr, nu este deloc întâmplător că cei afiliaţi la francmasonerie trebuie să promită că vor asculta totdeauna, gata la cea mai mică atenţionare, la cel mai mic semn să execute rapid şi fără crâcnire ordinele date, acceptând dinainte, în caz contrar că vor suporta cele mai riguroase şi mai dure tratamente, care includ până chiar şi moartea. De fapt, nu rareori pedeapsa capitală este aplicată acelor membri care sunt convinşi fie să trădeze disciplina secretă a societăţii, fie să reziste la ordinele superiorilor, iar aceasta se practică cu o asemenea dexteritate, încât în cele mai multe cazuri executorul acestei sentinţe mortale se sustrage justiţiei, stabilită să vegheze asupra crimelor şi să le pedepsească.
Deci, să trăieşti în disimulare şi să fii învăluit de satanice tenebre, să înlănţui de tine prin legături dintre cele mai strânse fără a le face niciodată cunoscut în prealabil la ce se angajează, oameni reduşi astfel la condiţia de sclavi, să utilizezi în tot felul de atentate aceste instrumente pasive ale unei voinţe satanice străine, să înarmezi pentru crimă mâini prin intermediul cărora îţi asiguri neimplicarea directă la omor, toate acestea şi multe altele sunt practici monstruoase, condamnate chiar de către natură. Raţiunea, bunul simţ şi adevărul sunt de ajuns ca să demonstreze că organizaţia de care vorbim este într-o opoziţie indiscutabilă cu justiţia şi cu morala naturală.
Alte dovezi de o mare claritate se adaugă celor precedente şi permit să se vadă şi mai bine cât de  mult îi repugnă francmasoneriei prin însăşi constituţia sa esenţială, onestitatea. Oricât de mare ar putea fi într-adevăr printre oameni vicleana abilitate de disimulare şi obişnuinţa minciunii, este imposibil ca o cauză de orice natură ar fi ea, să nu se trădeze  prin efectele pe care le produce: „Nu se poate ca un pom bun să facă roade rele şi un pom rău să facă roade bune.” (Matei, VII.18.)
Ori este evident că toate fructele produse de francmasonerie sunt dintre cele mai otrăvitoare. Iată ce rezultă din datele pe care le-am prezentat până acum, iar această concluzie ne dă ultimul cuvânt cu privire la intenţiile acesteia. Acţiunile francmasonilor – şi subliniem că eforturile lor converg toate în acest scop – sunt cu o încăpăţânare diabolică îndreptate să distrugă din temelii până la culme orice formă religioasă şi spirituală autentic creştină şi să-i substituie o alta, modelată după ideile lor şi ale cărei principii şi legi fundamentale sunt împrumutate din aşa zisul naturalism.
Tot ce am spus sau ce ne propunem să spunem trebuie să fie clar înţeles ca privind secta francmasonică în ansamblul ei, care cuprinde şi alte societăţi surori sau care sunt aliate ei. Nu pretindem însă aplicarea tuturor acestor reflexii la fiecare membru luat individual. Printre aceştia cu siguranţă că se pot întâlni unii chiar într-un număr notabil care, deşi nu lipsiţi de vina de a fi aderat la asemenea societăţi, nu se murdăresc totuşi în acţiunile lor criminale şi ignoră datorită naivităţii scopul final pe care aceste societăţi satanice se străduiesc să-l atingă. Mai mult decât atât, se poate întâmpla uneori ca unele grupuri să nu aprobe concluziile extreme pe care logica ar trebui să-i constrângă să le adopte deoarece ele decurg în mod necesar din principii comune oricărei organizaţii. Însă răul poartă cu el o mârşăvie care de la sine respinge orice conştiinţă curată sau produce teama.
Primul principiu al „naturismului” este ca în orice lucru trebuie să prevaleze natura sau raţiunea strict umană, prin definiţie limitată (negând deci partea spirituală  sau Sinele Divin al fiinţei umane). După această aserţiune ei fac prea puţin caz de Dumnezeu sau alternează esenţa oricărui demers religios prin opinii vagi şi sentimente eronate. Ei neagă că Dumnezeu ar fi autorul vreunei revelaţii. Pentru ei, în afară de ceea ce poate să înţeleagă raţiunea umană comună nu există nici dogma religioasă, nici adevăr şi nici maestru realizat spiritual în care să poţi avea încredere. Şi cum misiunea proprie şi specială a Bisericii constă în receptarea în toată plenitudinea lor a doctrinelor revelate de Dumnezeu şi-n păstrarea lor într-o stare de puritate incoruptibilă, ca şi în autoritatea stabilită pentru a le împărtăşi împreună cu celelalte ajutoare dăruite de Providenţă pentru desăvârşirea oamenilor, împotriva ei adversarii au manifestat cea mai mare înverşunare şi au îndreptat cele mai violente atacuri.
Faptul că membrii sectei francmasonice nu sunt cu toţii obligaţi să renege explicit religia creştină, departe de a dăuna planului general al francmasoneriei care vizează distrugerea oricărei instituţii divine pe pământ, îi serveşte mai degrabă interesele. Astfel, mai ales prin aceasta masoneria poate înşela mai uşor oamenii simpli şi fără discernământ şi face posibilă admiterea mult mai multor persoane în organizaţie. Mai mult chiar, prin deschiderea largă faţă de adepţii care provin din cele mai diverse religii ea devine capabilă să acrediteze o eroare fundamentală a acestei epoci, şi anume, dezinteresul faţă de religie şi mai general, faţă de credinţa în Dumnezeu.
„Naturaliştii” merg însă şi mai departe. Angajaţi cu multă îndrăzneală pe calea erorii în cele mai importante probleme ei sunt antrenaţi logic până la consecinţele extreme ale principiilor lor, fie datorită slăbiciunii naturii umane, fie prin pedeapsa dreaptă cu care Dumnezeu le loveşte orgoliul. De aici rezultă că ei nu mai au certitudinea şi integritatea adevărurilor accesibile doar raţiunii superioare, iluminate de Conştiinţa Divină, cum ar fi existenţa lui Dumnezeu, spiritualitatea şi nemurirea sufletului. Purtată într-o nouă aglomerare de erori francmasoneria nu a putut evita aceste pericole. Într-adevăr, deşi luată în ansamblu francmasoneria admite existenţa unui anumit Dumnezeu, mărturia propriilor săi membri stabileşte că această credinţă nu este obiectul unui asentiment ferm şi al unei certitudini de nezdruncinat pentru fiecare membru individual.
De fapt, se lasă iniţiaţilor deplina libertate de a se pronunţa într-un sens sau altul, fie pentru a afirma existenţa lui Dumnezeu, fie pentru a o nega. Cei care neagă cu îndârjire această realitate sunt la fel de uşor primiţi la iniţiere ca şi cei care, într-un anumit mod o admit dar, denaturând-o precum panteiştii, reţin din aceasta doar nişte aparenţe absurde, pierzând esenţialul adevărului existenţei lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, atunci când acest fundament necesar este distrus sau numai zdruncinat, în mod automat şi celelalte principii ale ordinii naturale devin confuze în mintea umană, care nu mai are atunci nici un punct de sprijin de care să se agaţe. Tocmai de aceea atunci nu se mai poate vorbi nici de Creaţia lumii printr-un punct liber şi suveran al Creatorului (DUMNEZEU), nici de guvernarea Providenţei, nici de supravieţuirea sufletului şi nici de realitatea Spiritului esenţial Divin. Prăbuşirea adevărurilor care stau la baza ordinii naturale, care susţin într-o măsură atât de mare o conduită raţională şi practică în viaţă va avea cu siguranţă un impact puternic asupra moravurilor particulare şi publice. Lăsăm la o parte acum acele virtuţi şi calităţi superioare pe care nimeni fără un dar special de la Dumnezeu sau care fără Graţia Divină nu le poate dobândi sau manifesta; şi atragem atenţia că toate acestea sunt însuşirile spirituale din care nu vom găsi nici măcar o urmă la cei care îşi fac o veritabilă profesiune de credinţă din a ignora dispreţuitor Mântuirea umanităţii, Graţia Divină, Sacralitatea, Beatitudinea supralumească (FRANCMASONII). Ne referim aici pur şi simplu la îndatoririle ce rezultă din principiile onestităţii naturale.
Un Dumnezeu care a creat lumea şi o guvernează prin Providenţa sa, o Lege eternă ale cărei prescripţii ne orientează să respectăm legile Divine universale ale firii fără a le încălca niciodată, o finalitate ultimă a evoluţiei sufletului într-o regiune superioară lucrurilor lumeşti, iată sursele, iată principiile oricărei justiţii şi onestităţi. Faceţi-le să dispară (ori chiar aceasta este pretenţia “naturaliştilor” şi a tuturor francmasonilor) şi va fi după aceea aproape imposibil să se mai ştie în ce consta ştiinţa dreptăţii şi a nedreptăţii sau pe ce se bazează ea. Cât despre morală, singurul lucru care a găsit oarecum deschidere în faţa francmasonilor şi-n care ei vor să fi instruit cu grijă tineretul este ceea ce ei numesc “morala civică” (morala independentă, morala liberă), sau cu alte cuvinte morala care nu lasă nici un loc ideilor religioase şi creştine.
Dar cât de insuficientă este această morală şi în ce măsură este ea lipsită de soliditate, înclinându-se sub suflul pasiunilor şi al instinctelor necontrolate, se poate vedea deja foarte bine prin tristele rezultate pe care ea le-a dat. Într-adevăr, acolo unde după ce s-a înlocuit morala creştină ea a început să stăpânească cu mai multă libertate şi s-a constatat totodată prompt dispariţia probităţii şi integrităţii moravurilor, s-a constatat extinderea şi întărirea opiniilor celor mai monstruoase şi de asemenea îndrăzneala crimelor care debordează peste tot. Aceste rele multiplicate provoacă astăzi plângeri şi lamentări la scară mondială.
Pe de altă parte, natura umană obişnuită fiind mult mai înclinată spre viciu decât spre virtute, onestitatea este absolut imposibilă dacă mişcările dezordonate ale sufletului nu sunt înfrânate şi controlate iar dorinţele inferioare nu se supun raţiunii şi bunului simţ.
Dimpotrivă, acum vedem cum se multiplică şi cum ajung la îndemâna oricui modalităţile ce pot aţâţa pasiunile inferioare. Ziare şi broşuri din care decenţa şi pudoarea sunt alungate, opere “artistice” în care se etalează cu un cinism revoltător principiile a ceea ce se numeşte astăzi “realism” (iar alteori doar urâtul, dizgraţiosul şi dizarmonia dobândesc valenţe “estetice”), invenţii ingenioase destinate să stimuleze şi să satisfacă plăcerile materiale, într-un cuvânt totul este pus în mod diabolic de inteligent în joc pentru a dezlănţui şi a cultiva în rândul oamenilor viciile şi plăcerile perverse, pe fondul unui somn al virtuţii şi raţiunii.
Cu siguranţă că francmasonii sunt vinovaţi de această stare de fapt dar în acelaşi timp ei sunt şi consecvenţi, suprimând oamenilor speranţa într-o fericire spirituală, coborând ideea de fericire doar la nivelul lucrurilor perisabile, mai joase şi mai degradate chiar decât orizontul terestru. În sprijinul acestor aserţiuni se pot constata uşor la o privire atentă fapte sigure, deşi aparent incredibile.
Francmasonii au ajuns să susţină că ar trebui utilizate sistematic toate mijloacele de a sătura multitudinea de perversiuni şi vicii la nivelul maselor, asigurându-se astfel că în aceste condiţii ele vor fi în întregime în mâinile lor, putându-le servi cu uşurinţă drept instrument docil în realizarea planurilor lor celor mai îndrăzneţe şi diabolice.
Francmasoneria îşi concentrează de asemenea toate energiile şi toate eforturile ei satanice pentru a lua în stăpânire educarea tineretului. Francmasonii speră că vor putea să formeze uşor conform ideilor lor această categorie de vârstă atât de delicată pliindu-le flexibilitatea în această direcţia, pentru pregătirea unei rase de cetăţeni ai societăţii civile după metodele promovate de ei. (A se vedea la noi eforturile susţinute de îndoctrinare a copiilor de la vârsta cea mai fragedă – “Şoimii patriei” – ai francmasonului Ceauşescu).
Deja, în mai multe ţări ei au reuşit să elimine complet din educaţia morală a tinerilor marile şi sfintele îndatoriri care unesc omul cu Dumnezeu.
Referitor la situaţia politică, statul trebuie, în viziunea lor să fie ateu.
A trecut deja mult timp de când ei acţionează făţiş pentru realizarea acestor doctrine, utilizându-şi pentru aceasta forţele şi toate resursele, creând astfel cale liberă altor francmasoni mai numeroşi şi mai îndrăzneţi care sunt gata să tragă din aceste false principii concluzii încă şi mai detestabile, cum ar fi ideile socialiste şi comuniste.
Faptele pe care le-am rezumat pun suficient de bine în lumină constituţia intimă secretă a francmasonilor şi arată în mod clar pe ce căi se îndreaptă ei spre scopul lor final. Principalele lor dogme sunt într-un complet dezacord cu raţiunea, încât nu se poate imagina ceva mai pervers. Într-adevăr, a vrea să distrugi religia şi biserica stabilită de Dumnezeu însuşi nu este culmea nebuniei şi a celei mai neruşinate profanări? Însă ceea ce este, nici mai puţin oribil şi nici mai puţin suportabil, constă în tendinţa lor fermă de a repudia binefacerile pline de compasiune şi graţie divină dăruite de Domnul Iisus atât indivizilor cât şi oamenilor grupaţi în familii şi naţiuni, binefaceri care, chiar după mărturia duşmanilor creştinismului sunt de cea mai mare valoare. Desigur, într-un plan atât de nesăbuit şi de criminal ne este permis să recunoaştem cu uşurinţă aici ura înverşunată de care este animat Satana faţă di Iisus Cristos, precum şi de teribila lui dorinţă de răzbunare.
Celălalt scop diabolic, la realizarea căruia francmasonii îşi aruncă în joc toate forţele, constă în distrugerea oricărui fundament important al justiţiei şi onestităţii. Prin aceasta, ei se fac colaboratorii acelora care ar vrea ca omul, asemenea animalelor, să nu aibă altă regulă de acţiune decât dorinţele inferioare şi instinctele. Acest scop duce nu mai puţin decât la degradarea şi decăderea umanităţii şi la precipitarea josnică a dispariţiei sale. Răul creşte astfel mereu cu toate primejdiile care ameninţă mediul familial şi societatea civilă.
Erorile satanice răufăcătoare pe care le-am semnalat anterior ameninţă naţiunile cu pericole dintre cele mai redutabile. Ameninţarea lor, neluată în seamă, poate aduce prin forţa lucrurilor un haos universal şi ruina tuturor instituţiilor dacă nu va fi stopată prompt. Acesta este cu adevărat scopul mărturisit şi explicit urmărit prin toate eforturile lor de organizaţiile socialiste şi comuniste. Francmasoneria nu are dreptul să afirme că este străină de atentatele lor pentru că ea le favorizează intenţiile, iar pe terenul principiilor este în întregime de acord cu ele, guvernându-le de fapt din umbră.
Să dea Dumnezeu ca toţi, şi cât mai repede, judecând după fructele otrăvite ale tuturor acţiunilor Francmasoneriei să poată recunoaşte cu luciditate germenele şi principiul relelor care ne ameninţă!
Avem de-a face cu un duşman viclean, foarte subtil şi prolific în capcane satanice perfide. El excelează în a gâdila plăcut urechile popoarelor şi conducătorilor lor, ştiind să-i învăluie şi pe unii şi pe alţii cu farmecul perceptelor şi cu seducţia linguşelilor sale. El îşi bate în realitate joc şi de unii şi de alţii, de fapt, flatându-i prin procedee similare şi având tot timpul pe buze cuvintele “libertate”, “egalitate”, “fraternitate” şi “prosperitate publică”. Departe însă de a fi mai fericite, popoarele copleşite de o oprimare şi o mizerie crescânde, se văd lipsite şi de speranţă şi de credinţă într-o realitate spirituală mult mai înaltă. Cu cuvintele Sfântului Augustin putem astfel afirma că: “… ei cred sau caută să-i facă pe ceilalţi să se creadă că doctrina creştină este incompatibilă cu binele statului de drept, pentru că în realitate ei vor să fondeze statul de drept, nu pe fermitatea şi stabilitatea virtuţilor, ci pe încurajarea şi tolerarea tuturor relelor şi viciilor.” (Epistola 157 către VOLUSIAN, cap.5, p.2).
Pentru a distruge acest duşman satanic puternic, sunt fără îndoială necesare mijloace divine eficiente care trebuie să fie proporţionate cu un rău atât de imens ale cărui ravagii sunt deja mult prea extinse pe tot globul pământesc.
Mai întâi însă, trebuie să i se smulgă cât mai grabnic masca francmasoneriei, scoţând la iveală toate tertipurile criminale folosite de această organizaţie satanică ocultă mondială pentru a seduce oamenii şi a-i atrage în rândurile ei.
Şi, mai cu seamă, trebuie să se invoce cu fervoare, în comun, graţia, puterea şi lumina lui Dumnezeu, a lui Iisus Cristos şi a Fecioarei Maria, a arhanghelului Mihail, a Sfântului Iosif şi a Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.
Scrise cu zeci de ani înainte de unirea Românilor, ce bine se potrivesc aceste planuri cu cele ce se petrec acum la noi.
Conducătorii francmasoneriei, încă de la mijlocul secolului trecut, au declarat că cei mai mari duşmani ai lor sunt Monarhia şi Religia creştină, Tronul şi Altarul. Scopul lor tainic mărturisit este distrugerea oricărui Stat creştin, pentru ca apoi să ajungă ei stăpâni asupra întregii planete.
“Trebuie să dărâmăm credinţa în Dumnezeu şi să smulgem definitiv din spiritul creştinilor însuşi gândul Dumnezeirii şi al Sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale”.

Scrisoarea Enciclică „HUMANUM GENUS”
a papei LEON al XIII-lea împotriva Francmasoneriei (20 aprilie 1884)

Enciclica Papei Leon al XIII-lea împotriva francmasoneriei a fost scrisă acum mai bine de o sută de ani. Redactată de o minte foarte lucidă şi perfect avizată, ea este unul dintre cele mai virulente rechizitorii la adresa Francmasoneriei, acest aspect fiind confirmat de altfel chiar şi de către francmasoni. „Şeful bisericii romane este fără îndoială personajul cel mai autorizat printre duşmanii francmasoneriei.” – scria în 1903 în revista masonică ACACIA,  Marele Maestru Mason HIRAM. Aceasta este de astfel explicaţia pentru efortul constant urmărit până în ziua de azi din partea masoneriei de a distruge sau cenzura acest text sau cel puţin de a-l discredita cât mai mult. De altfel, se cuvine să menţionăm că textul pe care îl prezentăm aici pentru prima oară în limba română este incomplet, lipsindu-i partea finală în care sunt arătate unele mijloace eficiente de a combate francmasoneria. Acest fragment a fost însă rezumat sintetic, chiar după citatele pe care HIRAM le inserează în tentativa sa furioasă de a combate argumentele Papei prezentate în Enciclică (Revista ACACIA nr. 6, 1903).
În acea perioadă, la sfârşitul secolului trecut, francmasoneria pornise o campanie virulentă şi deja făţişă, asumată cu o uluitoare îndrăzneală împotriva Bisericii şi spiritului creştin, urmărind, cum face de altfel şi astăzi însă chiar cu şi mai multă viclenie şi înverşunare, să distrugă total orice metodologie sau instituţie autentic spirituală. Iată spre exemplificare un fragment semnificativ apărut în aceeaşi perioadă într-un articol manifest  scris de asemenea de maestrul mason HIRAM în revista ACACIA: „ Francmasoneria este şi va rămâne mereu o biserică: anti-biserică, anti-catolicism, biserica ereziei.”  Sau:  „Cine conferă în fond mandatul oficial de păstori de suflete preoţilor şi Papilor? Dumnezeu cumva? Atunci unde este diploma cu semnătura împuternicitului? De fapt, ei au această diplomă de la nişte oameni, care o au şi ei la rândul lor de la alţi oameni, şi aşa mai departe, de-a lungul secolelor, până la apostoli. Dar oare apostolii au primit ei o diplomă sau un atestat semnat de Iisus Cristos? Papa vorbeşte de revelaţie, dar unde este dovada acestei revelaţii? Dovediţi-ne că Iisus a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu!”. În aceste condiţii, acest semnal de alarmă împotriva masoneriei se înscrie şi el pe linia activităţii a încă şapte Papi, predecesori ai Papei Leon al XIII-lea, însă aici rigoarea şi obiectivitatea argumentării, dublate de o viziune profundă şi chiar inspirat vizionare asupra acestei organizaţii oculte malefice aşează Enciclica HUMANUM GENUS cu mult deasupra celorlalte încercări anterioare.

Caracterul vizionar şi aproape profetic al Enciclicii reiese pentru orice fiinţă umană plină de bun simţ cu evidenţă şi tocmai de aceea ea este în întregime perfect actuală şi astăzi prin demascarea foarte multor manevre şi acţiuni disimulate ale francmasoneriei mondiale.

Sunt foarte puţine pasaje care sunt legate strict de contextul istoric în care acest rechizitoriu a fost redactat (despre rolul Bisericii în stat, relaţia Bisericii Catolice cu societatea civilă), pe care de altfel le-am eliminat pentru a nu atenua cu nimic limpezimea şi forţa cu totul extraordinară a acestei analize de ansamblu asupra structurilor şi directivelor vădit SATANICE ale francmasoneriei mondiale.

Avem astfel convingerea fermă că prezentarea acestui text de referinţă pentru stabilirea adevărului despre francmasonerie, organizaţie satanică ocultă şi suprapolitică mondială ce se opune în mod viclean şi cu îndârjire oricărei mişcări autentic spirituale, fie ea de natură religioasă, yoghină, filozofică, va contribui din plin pentru toţi oamenii din România la o mult mai clară înţelegere a complexei conjuncturi sociale, istorice şi spirituale actuale, mai ales dacă se vor completa aceste informaţii şi cu profeţiile faimoase ale indianului Sundar Singh cu privire la viitorul spiritual al României şi mai ales dacă vom urmări să intuim rolul esenţial pe care această zonă îl va avea în viitorul apropiat pentru trezirea spirituală a întregii planete.

HUMANUM GENUS

Iubiţi fraţi creştini, primiţi salutul şi binecuvântarea mea apostolică.
Din clipa în care, datorită acţiunilor negative ale forţelor malefice, demonice şi satanice, antidivine, umanitatea s-a separat într-o anumită măsură de Dumnezeu, căruia îi datorează chemarea la existenţă şi toate darurile supranaturale, ea s-a împărţit în două tabere opuse care nu încetează să se lupte, una pentru adevăr, bine, frumos şi virtute, iar cealaltă pentru tot ce este contrar virtuţii şi adevărului. Prima parte a umanităţii reprezintă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi este adevărata Biserică a lui Iisus Cristos, ai cărei membri, dacă doresc din toată inima să-i aparţină pe de-a întregul şi să acţioneze în vederea  desăvârşirii lor spirituale, trebuie în mod necesar să-l slujească pe Dumnezeu şi pe Fiul Său Divin cu tot sufletul şi cu toată voinţa lor. Cea de-a doua parte reprezintă împărăţia cumplită a Satanei. Sub stăpânirea şi puterea sa se află toţi cei care, urmând funestele exemple ale tenebrosului lor conducător şi ale păcatului primordial, refuză să se mai supună Legii divine şi îşi înteţesc necontenit eforturile, fie pentru a-l elimina pe Dumnezeu din viaţa lor, fie pentru a acţiona direct împotriva lui Dumnezeu. Aceste două împărăţii au fost văzute cu ochiul intuiţiei spirituale şi descrise de Sfântul Augustin cu o mare plasticitate sub forma a două cetăţi opuse una alteia, atât prin legile care le guvernează, cât şi prin idealul pe care-l urmăresc şi aceasta într-o exprimare deosebit de laconică dar în acelaşi timp plină de sens, el a scos în evidenţă în cuvintele următoare principiul constitutiv al fiecăreia:

„Două tipuri de iubire au dat naştere la două cetăţi: cetatea pământească provine din iubirea egoistă doar faţă de tine însuţi, dusă până la desconsiderarea şi uitarea de Dumnezeu iar cealaltă cetatea cerească, provine din iubirea de Dumnezeu dusă până la desconsiderarea şi uitarea egoului.” („De Civitas Dei, I XI, c.XXV)

De-a lungul tuturor veacurilor care ne-au precedat, aceste două cetăţi opuse n-au încetat deloc să se lupte una cu alta, utilizând tot felul de tactici şi armele cele mai diverse, deşi nu întotdeauna cu aceeaşi impetuozitate.

În epoca noastră, factorii răului s-au coalizat într-un imens efort destructiv, sub impulsionarea şi cu sprijinul direct al unei societăţi secrete răspândite într-un mare număr de locuri, foarte puternică şi foarte viclean organizată, şi anume societatea francmasonilor. Aceştia, de altfel aproape că nici nu se mai îngrijesc să-şi disimuleze intenţiile şi se întrec între ei în îndrăzneala de a ataca făţiş sublima măreţie a lui Dumnezeu.
Ei întreprind acum prin satanicele lor acţiuni ruinarea Sfintei Biserici în mod public, la lumina zilei, tinzând dacă s-ar putea, să lipsească complet popoarele de binefacerile şi binecuvântările pe care ele le datorează Mântuitorului nostru Iisus Cristos.

Cuprinşi de o profundă tristeţe la vederea acestor împietăţi şi sub impulsul milei şi compasiunii, ne-am simţit de nenumărate ori împinşi să strigăm şi Noi cu disperare către Dumnezeu:
„Doamne, iată că vrăjmaşii Tăi s-au întărit şi cei ce Te urăsc au ridicat capul. Împotriva poporului Tău au uneltit cu încăpăţânare şi viclenie şi s-au sfătuit împotriva Sfinţilor Tăi. Da, iată că ei zis-au ’Veniţi să-i pierdem pe ei dintre neamuri’. S-au sfătuit într-un gând şi împotriva Ta legământ au făcut.” (Psalmul 82, 2-4)

Cu toate acestea, în faţa unei ameninţări atât de presante şi în prezenţa unui atac atât de crud şi de vehement îndreptat împotriva creştinismului, este de datoria noastră să semnalăm pericolul, să denunţăm adversarii şi să opunem întreaga rezistenţă posibilă proiectelor lor mârşave: în primul rând pentru a împiedica pierderea sufletelor a căror salvare ne-a fost încredinţată, apoi pentru ca împărăţia Domnului nostru Iisus Cristos aici pe pământ, pe care avem misiunea de a o apăra, nu numai să rămână în picioare în toată integritatea ei, ci să  facă pe întregul pământ cât mai multe noi progrese şi noi cuceriri.

În vigilenta lor solicitudine pentru salvarea poporului creştin, predecesorii noştri au recunoscut şi ei foarte repede acest duşman capital încă din momentul în care, ieşind din tenebrele unei conspiraţii satanice oculte, el se lansa la asaltul făţiş. Ştiind foarte clar ce era şi ce voia el, ei au dat semnalul de alarmă guvernelor şi popoarelor, punându-le în gardă împotriva capcanelor şi tertipurilor pregătite în mod diabolic pentru a lua prin surprindere.

Pericolul a fost denunţat pentru prima oară de Clement al XII-lea în 1738, iar Constituţia promulgată de acest Papă a fost reînnoită şi confirmată de Benedict al XIV-lea. Pius al VII-lea, a mers pe urmele acestor doi pontifi, iar Leon al XII-lea incluzând în Constituţia sa apostolică QUO GRAVIORA toate actele şi decretele Papilor precedenţi cu privire la acest subiect, le-a ratificat şi le-a confirmat pentru totdeauna. De asemenea, Pius al VIII-lea, Grigore al XVI-lea şi în repetate rânduri Pius al IX-lea au vorbit şi ei în acelaşi sens.

Scopul fundamental şi spiritul organizaţiei francmasonice au fost scoase la iveală prin manifestarea evidentă a acţiunilor şi orientărilor sale, prin cunoaşterea principiilor ei, prin expunerea regulamentelor şi ritualurilor împreună cu comentariile acestora, la care de nenumărate ori s-au adăugat mărturiile propriilor săi adepţi. În faţa acestor fapte era cât se poate de firesc ca acest Scaun apostolic să denunţe în mod public francmasoneria ca pe o asociaţie satanică criminală, nu mai puţin periculoasă pentru creştinism decât pentru societatea civilă. Au fost dictate împotriva ei cele mai grave pedepse cu care Biserica îi poate lovi pe cei vinovaţi, precum şi interdicţia de a se afilia la ea.

Iritaţi de această măsură şi, sperând că vor  putea, fie prin dispreţ, fie prin calomnie să scape de aceste condamnări sau măcar să le atenueze forţa, membrii acestei organizaţii oculte i-au acuzat pe Papii care le-au formulat că au dat sentinţe nedrepte şi arbitrare sau că au întrecut măsura cu pedepsele aplicate. Astfel, procedând cu viclenia lor legendară, ei s-au străduit să eludeze autoritatea sau să diminueze valoarea Constituţiilor promulgate de Clement al XII-lea, Benedict al XIV-lea, Pius al VII-lea şi Pius al IX-lea.
Totuşi, chiar din rândurile grupării nu au lipsit membri sau asociaţi care au mărturisit aproape fără voia lor: conform doctrinei şi disciplinei catolice, pontifii romani nu au făcut în realitate decât un lucru perfect legitim. La toate aceste mărturisiri trebuie adăugat de asemeni asentimentul explicit al unui număr de şefi de stat care au ţinut în mod ferm, fie să denunţe societatea francmasonilor la Scaunul apostolic, fie să o lovească ei înşişi, arătându-i periculozitatea, prin legi emise împotriva ei, aşa cum s-a întâmplat în Olanda, Austria, Elveţia, Spania, Bavaria, Savoia şi-n alte părţi ale Italiei.

Este extrem de important să remarcăm acum cât de mult au confirmat evenimentele înţelepciunea vizionară a predecesorilor Noştri. Solicitările şi atenţionările lor antemergătoare şi părinteşti nu au avut însă din păcate pretutindeni şi totdeauna succesul dorit; aceasta se datorează pe de o parte disimulării şi vicleniei oamenilor afiliaţi acestei grupări periculoase şi, pe de altă parte, a imprudentei uşurinţe a celor care ar fi trebuit să fie cel mai direct interesaţi în a o supraveghea cu cea mai mare atenţie. Rezultatul acestor lucruri a fost că într-un secol şi jumătate francmasoneria a făcut progrese distructive incredibile. Folosind din plin atât îndrăzneala insolentă cât şi şiretenia şi perfidia, ea a invadat toate rangurile ierarhiei sociale şi a început să aibă în interiorul statelor moderne o putere care echivalează aproape cu suveranitatea. De la această rapidă şi formidabilă expansiune au rezultat în mod precis atât pentru Biserică, cât şi pentru autoritatea conducătorilor de state şi pentru societatea publică relele multiple pe care predecesorii noştri le prevăzuseră de atât de mult timp. La ora actuală am ajuns chiar pe punctul de a avea toate motivele să întrevedem pentru viitor cele mai serioase temeri; desigur, nu atât în ceea ce priveşte Biserica, ale cărei fundamente solide nu ar putea fi cu uşurinţă distruse de efortul oamenilor, ci referitor la securitatea tuturor statelor în sânul cărora francmasoneria sau asociaţii similare care cooperează cu ea sunt sateliţi ai ei, au devenit prea puternice.

Pentru toate aceste motive, de îndată ce ne-a fost încredinţată conducerea Bisericii, am sesizat cu claritate necesitatea de a rezista în faţa unui rău atât de mare şi de a ridica împotriva lui atât cât ne stă în putinţă autoritatea noastră apostolică. De asemenea, profitând de toate ocaziile favorabile, am tratat clar şi la obiect principalele teze doctrinale asupra cărora opiniile perverse ale Lojilor masonice par să fi avut cea mai mare influenţă. Astfel, în Enciclica Noastră QUOD APOSTOLICI MUNERIS ne-am străduit să combatem monstruoasele sisteme socialist şi comunist. Într-o altă enciclică, ARCANUM, ne-am permis să punem în lumină şi să apărăm noţiunea veritabilă şi autentică de familie a cărei origine şi sursă este căsătoria. În enciclica DIUTURNUM am făcut cunoscută conform principiilor înţelepciunii creştine esenţa puterii politice şi am arătat admirabilele ei armonii cu ordinea naturală, cât şi cu salvarea popoarelor şi a conducătorilor acestora.

Acum, după exemplul predecesorilor noştri ne-am decis să ne fixăm în mod direct atenţia asupra societăţii francmasonice, asupra ansamblului ei de doctrine, planuri, sentimente şi acte ale tradiţiei sale, pentru a pune într-o evidenţă şi mai izbitoare extraordinara sa putere malefică şi a opri astfel proliferarea contagioasă a acestui flagel funest pentru întreaga planetă.

Există în lume un anumit număr de grupări şi secte care, deşi diferă unele de altele prin nume, ritualuri, formă, origine, se aseamănă şi sunt perfect de acord între ele cu privire la scopul final şi principiile esenţiale. De fapt, ele sunt identice cu francmasoneria, care este pentru toate celelalte axul central de la care pornesc şi în care se termină. Şi deşi în prezent ele au aparenţa unor societăţi deschise, deşi organizează reuniuni publice sub ochii tuturor, deşi publică ziare şi reviste de prezentare a activităţii şi organizării lor, totuşi, dacă mergem mai profund, dincolo de aceste aparenţe, se poate constata că ele aparţin familiei de societăţi satanice clandestine şi că ele păstrează mereu acest atribut. Există într-adevăr în cadrul lor o anumită categorie de secrete a căror divulgare este interzisă cu cea mai mare grijă de Constituţia lor – unele chiar sub pedeapsa cu moartea – nu numai persoanelor din afară, ci chiar unui mare număr dintre adepţi.
Acestei categorii de secrete aparţin Consiliile intime şi supreme, numele principalilor şefi (în special din afara gradelor cunoscute), anumite întâlniri mai oculte şi interioare; de asemenea, tot aici se includ şi deciziile importante care au fost luate împreună cu mijloacele şi agenţii lor de execuţie.  La această lege a secretului concură într-un mod strălucit: diviziunea făcută între membri, care se ocupă unii de drepturi, alţii de oficii şi alţii de sarcini sau îndatoriri, distincţia ierarhică, magistral organizată, pe ordine şi grade, şi disciplina severă la care toţi sunt supuşi. Cea mai mare parte a timpului în ritualurile de iniţiere, cei care le solicită trebuie să promită, ba mai mult decât atât, să jure solemn că nu vor dezvălui niciodată nimănui, sub nici o formă, numele tovarăşilor lor, însemnele strict secrete şi înscrisurile caracteristice şi doctrinele grupării. Astfel, sub aparenţe mincinoase şi făcând din disimulare o regulă constantă de conduită, francmasonii nu precupeţesc nici un efort pentru a se ascunde şi a nu avea alţi martori în afara complicilor lor.
Marele lor interes fiind de a nu părea niciodată ceea ce în realitate sunt , ei joacă cel mai adesea rolul aparent nevinovat al unor persoane iubitoare de literatură sau filozofie laolaltă doar pentru cultivarea ştiinţelor şi artelor. Ei nu vorbesc atunci decât despre zelul cu care impulsionează ei progresul civilizaţiei şi nu mai contenesc să ţină discursuri sforăitoare despre mila lor nesfârşită pentru oamenii sărmani. Dacă ar fi să-i credem, singurul lor scop în viaţă este ameliorarea constantă a vieţii maselor şi împărtăşirea la un  număr tot mai mare de oameni a avantajelor şi beneficiilor spirituale care sunt atât de utile societăţii civile.

Dar chiar presupunând că aceste intenţii ar fi sincere, ele sunt departe de a le epuiza toate scopurile. Într-adevăr, nu este deloc întâmplător că cei afiliaţi la francmasonerie trebuie să promită că vor asculta totdeauna, gata la cea mai mică atenţionare, la cel mai mic semn să execute rapid şi fără crâcnire ordinele date, acceptând dinainte, în caz contrar că vor suporta cele mai riguroase şi mai dure tratamente, care includ până chiar şi moartea. De fapt, nu rareori pedeapsa capitală este aplicată acelor membri care sunt convinşi fie să trădeze disciplina secretă a societăţii, fie să reziste la ordinele superiorilor, iar aceasta se practică cu o asemenea dexteritate, încât în cele mai multe cazuri executorul acestei sentinţe mortale se sustrage justiţiei, stabilită să vegheze asupra crimelor şi să le pedepsească.

Deci, să trăieşti în disimulare şi să fii învăluit de satanice tenebre, să înlănţui de tine prin legături dintre cele mai strânse fără a le face niciodată cunoscut în prealabil la ce se angajează, oameni reduşi astfel la condiţia de sclavi, să utilizezi în tot felul de atentate aceste instrumente pasive ale unei voinţe satanice străine, să înarmezi pentru crimă mâini prin intermediul cărora îţi asiguri neimplicarea directă la omor, toate acestea şi multe altele sunt practici monstruoase, condamnate chiar de către natură. Raţiunea, bunul simţ şi adevărul sunt de ajuns ca să demonstreze că organizaţia de care vorbim este într-o opoziţie indiscutabilă cu justiţia şi cu morala naturală.

Alte dovezi de o mare claritate se adaugă celor precedente şi permit să se vadă şi mai bine cât de  mult îi repugnă francmasoneriei prin însăşi constituţia sa esenţială, onestitatea. Oricât de mare ar putea fi într-adevăr printre oameni vicleana abilitate de disimulare şi obişnuinţa minciunii, este imposibil ca o cauză de orice natură ar fi ea, să nu se trădeze  prin efectele pe care le produce: „Nu se poate ca un pom bun să facă roade rele şi un pom rău să facă roade bune.” (Matei, VII.18.)
Ori este evident că toate fructele produse de francmasonerie sunt dintre cele mai otrăvitoare. Iată ce rezultă din datele pe care le-am prezentat până acum, iar această concluzie ne dă ultimul cuvânt cu privire la intenţiile acesteia. Acţiunile francmasonilor – şi subliniem că eforturile lor converg toate în acest scop – sunt cu o încăpăţânare diabolică îndreptate să distrugă din temelii până la culme orice formă religioasă şi spirituală autentic creştină şi să-i substituie o alta, modelată după ideile lor şi ale cărei principii şi legi fundamentale sunt împrumutate din aşa zisul naturalism.
Tot ce am spus sau ce ne propunem să spunem trebuie să fie clar înţeles ca privind secta francmasonică în ansamblul ei, care cuprinde şi alte societăţi surori sau care sunt aliate ei. Nu pretindem însă aplicarea tuturor acestor reflexii la fiecare membru luat individual. Printre aceştia cu siguranţă că se pot întâlni unii chiar într-un număr notabil care, deşi nu lipsiţi de vina de a fi aderat la asemenea societăţi, nu se murdăresc totuşi în acţiunile lor criminale şi ignoră datorită naivităţii scopul final pe care aceste societăţi satanice se străduiesc să-l atingă. Mai mult decât atât, se poate întâmpla uneori ca unele grupuri să nu aprobe concluziile extreme pe care logica ar trebui să-i constrângă să le adopte deoarece ele decurg în mod necesar din principii comune oricărei organizaţii. Însă răul poartă cu el o mârşăvie care de la sine respinge orice conştiinţă curată sau produce teama.

Primul principiu al „naturismului” este ca în orice lucru trebuie să prevaleze natura sau raţiunea strict umană, prin definiţie limitată (negând deci partea spirituală  sau Sinele Divin al fiinţei umane). După această aserţiune ei fac prea puţin caz de Dumnezeu sau alternează esenţa oricărui demers religios prin opinii vagi şi sentimente eronate. Ei neagă că Dumnezeu ar fi autorul vreunei revelaţii. Pentru ei, în afară de ceea ce poate să înţeleagă raţiunea umană comună nu există nici dogma religioasă, nici adevăr şi nici maestru realizat spiritual în care să poţi avea încredere. Şi cum misiunea proprie şi specială a Bisericii constă în receptarea în toată plenitudinea lor a doctrinelor revelate de Dumnezeu şi-n păstrarea lor într-o stare de puritate incoruptibilă, ca şi în autoritatea stabilită pentru a le împărtăşi împreună cu celelalte ajutoare dăruite de Providenţă pentru desăvârşirea oamenilor, împotriva ei adversarii au manifestat cea mai mare înverşunare şi au îndreptat cele mai violente atacuri.

Faptul că membrii sectei francmasonice nu sunt cu toţii obligaţi să renege explicit religia creştină, departe de a dăuna planului general al francmasoneriei care vizează distrugerea oricărei instituţii divine pe pământ, îi serveşte mai degrabă interesele. Astfel, mai ales prin aceasta masoneria poate înşela mai uşor oamenii simpli şi fără discernământ şi face posibilă admiterea mult mai multor persoane în organizaţie. Mai mult chiar, prin deschiderea largă faţă de adepţii care provin din cele mai diverse religii ea devine capabilă să acrediteze o eroare fundamentală a acestei epoci, şi anume, dezinteresul faţă de religie şi mai general, faţă de credinţa în Dumnezeu.
„Naturaliştii” merg însă şi mai departe. Angajaţi cu multă îndrăzneală pe calea erorii în cele mai importante probleme ei sunt antrenaţi logic până la consecinţele extreme ale principiilor lor, fie datorită slăbiciunii naturii umane, fie prin pedeapsa dreaptă cu care Dumnezeu le loveşte orgoliul. De aici rezultă că ei nu mai au certitudinea şi integritatea adevărurilor accesibile doar raţiunii superioare, iluminate de Conştiinţa Divină, cum ar fi existenţa lui Dumnezeu, spiritualitatea şi nemurirea sufletului. Purtată într-o nouă aglomerare de erori francmasoneria nu a putut evita aceste pericole. Într-adevăr, deşi luată în ansamblu francmasoneria admite existenţa unui anumit Dumnezeu, mărturia propriilor săi membri stabileşte că această credinţă nu este obiectul unui asentiment ferm şi al unei certitudini de nezdruncinat pentru fiecare membru individual.
De fapt, se lasă iniţiaţilor deplina libertate de a se pronunţa într-un sens sau altul, fie pentru a afirma existenţa lui Dumnezeu, fie pentru a o nega. Cei care neagă cu îndârjire această realitate sunt la fel de uşor primiţi la iniţiere ca şi cei care, într-un anumit mod o admit dar, denaturând-o precum panteiştii, reţin din aceasta doar nişte aparenţe absurde, pierzând esenţialul adevărului existenţei lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, atunci când acest fundament necesar este distrus sau numai zdruncinat, în mod automat şi celelalte principii ale ordinii naturale devin confuze în mintea umană, care nu mai are atunci nici un punct de sprijin de care să se agaţe. Tocmai de aceea atunci nu se mai poate vorbi nici de Creaţia lumii printr-un punct liber şi suveran al Creatorului (DUMNEZEU), nici de guvernarea Providenţei, nici de supravieţuirea sufletului şi nici de realitatea Spiritului esenţial Divin. Prăbuşirea adevărurilor care stau la baza ordinii naturale, care susţin într-o măsură atât de mare o conduită raţională şi practică în viaţă va avea cu siguranţă un impact puternic asupra moravurilor particulare şi publice. Lăsăm la o parte acum acele virtuţi şi calităţi superioare pe care nimeni fără un dar special de la Dumnezeu sau care fără Graţia Divină nu le poate dobândi sau manifesta; şi atragem atenţia că toate acestea sunt însuşirile spirituale din care nu vom găsi nici măcar o urmă la cei care îşi fac o veritabilă profesiune de credinţă din a ignora dispreţuitor Mântuirea umanităţii, Graţia Divină, Sacralitatea, Beatitudinea supralumească (FRANCMASONII). Ne referim aici pur şi simplu la îndatoririle ce rezultă din principiile onestităţii naturale.
Un Dumnezeu care a creat lumea şi o guvernează prin Providenţa sa, o Lege eternă ale cărei prescripţii ne orientează să respectăm legile Divine universale ale firii fără a le încălca niciodată, o finalitate ultimă a evoluţiei sufletului într-o regiune superioară lucrurilor lumeşti, iată sursele, iată principiile oricărei justiţii şi onestităţi. Faceţi-le să dispară (ori chiar aceasta este pretenţia “naturaliştilor” şi a tuturor francmasonilor) şi va fi după aceea aproape imposibil să se mai ştie în ce consta ştiinţa dreptăţii şi a nedreptăţii sau pe ce se bazează ea. Cât despre morală, singurul lucru care a găsit oarecum deschidere în faţa francmasonilor şi-n care ei vor să fi instruit cu grijă tineretul este ceea ce ei numesc “morala civică” (morala independentă, morala liberă), sau cu alte cuvinte morala care nu lasă nici un loc ideilor religioase şi creştine.
Dar cât de insuficientă este această morală şi în ce măsură este ea lipsită de soliditate, înclinându-se sub suflul pasiunilor şi al instinctelor necontrolate, se poate vedea deja foarte bine prin tristele rezultate pe care ea le-a dat. Într-adevăr, acolo unde după ce s-a înlocuit morala creştină ea a început să stăpânească cu mai multă libertate şi s-a constatat totodată prompt dispariţia probităţii şi integrităţii moravurilor, s-a constatat extinderea şi întărirea opiniilor celor mai monstruoase şi de asemenea îndrăzneala crimelor care debordează peste tot. Aceste rele multiplicate provoacă astăzi plângeri şi lamentări la scară mondială.
Pe de altă parte, natura umană obişnuită fiind mult mai înclinată spre viciu decât spre virtute, onestitatea este absolut imposibilă dacă mişcările dezordonate ale sufletului nu sunt înfrânate şi controlate iar dorinţele inferioare nu se supun raţiunii şi bunului simţ.
Dimpotrivă, acum vedem cum se multiplică şi cum ajung la îndemâna oricui modalităţile ce pot aţâţa pasiunile inferioare. Ziare şi broşuri din care decenţa şi pudoarea sunt alungate, opere “artistice” în care se etalează cu un cinism revoltător principiile a ceea ce se numeşte astăzi “realism” (iar alteori doar urâtul, dizgraţiosul şi dizarmonia dobândesc valenţe “estetice”), invenţii ingenioase destinate să stimuleze şi să satisfacă plăcerile materiale, într-un cuvânt totul este pus în mod diabolic de inteligent în joc pentru a dezlănţui şi a cultiva în rândul oamenilor viciile şi plăcerile perverse, pe fondul unui somn al virtuţii şi raţiunii.
Cu siguranţă că francmasonii sunt vinovaţi de această stare de fapt dar în acelaşi timp ei sunt şi consecvenţi, suprimând oamenilor speranţa într-o fericire spirituală, coborând ideea de fericire doar la nivelul lucrurilor perisabile, mai joase şi mai degradate chiar decât orizontul terestru. În sprijinul acestor aserţiuni se pot constata uşor la o privire atentă fapte sigure, deşi aparent incredibile.
Francmasonii au ajuns să susţină că ar trebui utilizate sistematic toate mijloacele de a sătura multitudinea de perversiuni şi vicii la nivelul maselor, asigurându-se astfel că în aceste condiţii ele vor fi în întregime în mâinile lor, putându-le servi cu uşurinţă drept instrument docil în realizarea planurilor lor celor mai îndrăzneţe şi diabolice.

Francmasoneria îşi concentrează de asemenea toate energiile şi toate eforturile ei satanice pentru a lua în stăpânire educarea tineretului. Francmasonii speră că vor putea să formeze uşor conform ideilor lor această categorie de vârstă atât de delicată pliindu-le flexibilitatea în această direcţia, pentru pregătirea unei rase de cetăţeni ai societăţii civile după metodele promovate de ei. (A se vedea la noi eforturile susţinute de îndoctrinare a copiilor de la vârsta cea mai fragedă – “Şoimii patriei” – ai francmasonului Ceauşescu).

Deja, în mai multe ţări ei au reuşit să elimine complet din educaţia morală a tinerilor marile şi sfintele îndatoriri care unesc omul cu Dumnezeu.

Referitor la situaţia politică, statul trebuie, în viziunea lor să fie ateu.

A trecut deja mult timp de când ei acţionează făţiş pentru realizarea acestor doctrine, utilizându-şi pentru aceasta forţele şi toate resursele, creând astfel cale liberă altor francmasoni mai numeroşi şi mai îndrăzneţi care sunt gata să tragă din aceste false principii concluzii încă şi mai detestabile, cum ar fi ideile socialiste şi comuniste.

Faptele pe care le-am rezumat pun suficient de bine în lumină constituţia intimă secretă a francmasonilor şi arată în mod clar pe ce căi se îndreaptă ei spre scopul lor final. Principalele lor dogme sunt într-un complet dezacord cu raţiunea, încât nu se poate imagina ceva mai pervers. Într-adevăr, a vrea să distrugi religia şi biserica stabilită de Dumnezeu însuşi nu este culmea nebuniei şi a celei mai neruşinate profanări? Însă ceea ce este, nici mai puţin oribil şi nici mai puţin suportabil, constă în tendinţa lor fermă de a repudia binefacerile pline de compasiune şi graţie divină dăruite de Domnul Iisus atât indivizilor cât şi oamenilor grupaţi în familii şi naţiuni, binefaceri care, chiar după mărturia duşmanilor creştinismului sunt de cea mai mare valoare. Desigur, într-un plan atât de nesăbuit şi de criminal ne este permis să recunoaştem cu uşurinţă aici ura înverşunată de care este animat Satana faţă di Iisus Cristos, precum şi de teribila lui dorinţă de răzbunare.

Celălalt scop diabolic, la realizarea căruia francmasonii îşi aruncă în joc toate forţele, constă în distrugerea oricărui fundament important al justiţiei şi onestităţii. Prin aceasta, ei se fac colaboratorii acelora care ar vrea ca omul, asemenea animalelor, să nu aibă altă regulă de acţiune decât dorinţele inferioare şi instinctele. Acest scop duce nu mai puţin decât la degradarea şi decăderea umanităţii şi la precipitarea josnică a dispariţiei sale. Răul creşte astfel mereu cu toate primejdiile care ameninţă mediul familial şi societatea civilă.
Erorile satanice răufăcătoare pe care le-am semnalat anterior ameninţă naţiunile cu pericole dintre cele mai redutabile. Ameninţarea lor, neluată în seamă, poate aduce prin forţa lucrurilor un haos universal şi ruina tuturor instituţiilor dacă nu va fi stopată prompt. Acesta este cu adevărat scopul mărturisit şi explicit urmărit prin toate eforturile lor de organizaţiile socialiste şi comuniste. Francmasoneria nu are dreptul să afirme că este străină de atentatele lor pentru că ea le favorizează intenţiile, iar pe terenul principiilor este în întregime de acord cu ele, guvernându-le de fapt din umbră.
Să dea Dumnezeu ca toţi, şi cât mai repede, judecând după fructele otrăvite ale tuturor acţiunilor Francmasoneriei să poată recunoaşte cu luciditate germenele şi principiul relelor care ne ameninţă!

Avem de-a face cu un duşman viclean, foarte subtil şi prolific în capcane satanice perfide. El excelează în a gâdila plăcut urechile popoarelor şi conducătorilor lor, ştiind să-i învăluie şi pe unii şi pe alţii cu farmecul perceptelor şi cu seducţia linguşelilor sale. El îşi bate în realitate joc şi de unii şi de alţii, de fapt, flatându-i prin procedee similare şi având tot timpul pe buze cuvintele “libertate”, “egalitate”, “fraternitate” şi “prosperitate publică”. Departe însă de a fi mai fericite, popoarele copleşite de o oprimare şi o mizerie crescânde, se văd lipsite şi de speranţă şi de credinţă într-o realitate spirituală mult mai înaltă. Cu cuvintele Sfântului Augustin putem astfel afirma că: “… ei cred sau caută să-i facă pe ceilalţi să se creadă că doctrina creştină este incompatibilă cu binele statului de drept, pentru că în realitate ei vor să fondeze statul de drept, nu pe fermitatea şi stabilitatea virtuţilor, ci pe încurajarea şi tolerarea tuturor relelor şi viciilor.” (Epistola 157 către VOLUSIAN, cap.5, p.2).
Pentru a distruge acest duşman satanic puternic, sunt fără îndoială necesare mijloace divine eficiente care trebuie să fie proporţionate cu un rău atât de imens ale cărui ravagii sunt deja mult prea extinse pe tot globul pământesc.
Mai întâi însă, trebuie să i se smulgă cât mai grabnic masca francmasoneriei, scoţând la iveală toate tertipurile criminale folosite de această organizaţie satanică ocultă mondială pentru a seduce oamenii şi a-i atrage în rândurile ei.
Şi, mai cu seamă, trebuie să se invoce cu fervoare, în comun, graţia, puterea şi lumina lui Dumnezeu, a lui Iisus Cristos şi a Fecioarei Maria, a arhanghelului Mihail, a Sfântului Iosif şi a Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.
Scrise cu zeci de ani înainte de unirea Românilor, ce bine se potrivesc aceste planuri cu cele ce se petrec acum la noi.
Conducătorii francmasoneriei, încă de la mijlocul secolului trecut, au declarat că cei mai mari duşmani ai lor sunt Monarhia şi Religia creştină, Tronul şi Altarul. Scopul lor tainic mărturisit este distrugerea oricărui Stat creştin, pentru ca apoi să ajungă ei stăpâni asupra întregii planete.
“Trebuie să dărâmăm credinţa în Dumnezeu şi să smulgem definitiv din spiritul creştinilor însuşi gândul Dumnezeirii şi al Sufletului, pentru a le înlocui cu socoteli şi lipsuri materiale”.

2 comentarii

  1. Felicitari pentru intentia de a publica aceasta scrisoare enciclica, mai ales in limba romana. Poate in viitorul apropiat, va putea fi afisata si in varianta completa.

    Multe informatii despre infiltrarea francmasoneriei in randurile adevaratei Biserici Catolice cat si urmarile deosebit de grave pot fi gaseite pe site-ul http://www.vaticancatholic.com sectiunea video si nu numai.

    • Iti multumim ,speram ca ti-a placut articolul de mai sus si ca o sa citesti si alte postari .
      Cerinta dumneavoastra a fost luata in considerare si deja constitue o postare viitoare.

      Nu dorim decat informarea poporului !


Comments RSS

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s